Inițierea (LIVRARE: 15 ZILE)

Inițierea de Elisabeth Haich este o carte excepțională ce a schimbat în bine viața multor cititori, datorită înțelegerii profunde a vieții.

O poveste într-o altă poveste, în care descoperim în detaliu cum este pregătită pentru inițiere tânăra preoteasă, pas cu pas, pe măsura înțelegerii misterelor universului. Deși este un roman inițiatic ușor de citit, cartea este extrem de utilă datorită prezentării unor informații autentice, foarte rar publicate.

Fragmente din cartea Inițierea

.... Mi-a revenit atunci în memorie o amintire: aveam șase sau șapte ani când am auzit vorbindu-se pentru prima oară de moarte. M-am așezat atunci în fața oglinzii ca să examinez imaginea invizibilului: propria mea reflexie. Încă de pe atunci nu-mi puteam imagina că va veni o zi când voi muri și când nu voi mai exista. Doream să știu unde se ascunde acest „eu” gânditor care nu dorește să moară. M-am apropiat astfel de oglindă până când am atins-o cu nasul.
M-am privit în ochi cât mai de aproape posibil, în speranța că voi vedea acest „eu”! Am văzut în mijlocul ochilor mei o gaură neagră, dar nu am reușit să mă văd pe „mine”. „Eul” - eu însămi - a rămas invizibil, așa cum am crezut dintotdeauna că este, încă din primele zile când am devenit conștientă pe această planetă. Nu mă puteam vedea nici chiar într-o oglindă; tot ce am descoperit acolo a fost fața mea, masca mea, și cele două găuri negre din ochii prin care priveam. Pe de altă parte, știam că este imposibil să nu exist!
- Bine, mi-am spus atunci, dar prin ce vei privi lumea atunci când ochii tăi se vor închide? - Fără să ezit, am răspuns:
- Când voi închide ochii aici, voi deschide alți ochi altundeva.-
- Dar dacă nu te vei regăsi imediat într-un alt corp, dacă între cele două momente va trece o perioadă lungă? Dacă va trebui să aștepți o săptămână, luni, ani, sau poate chiar mii de ani?-
- Acest lucru este imposibil, a răspuns fetița micuță care eram la acea vreme, căci nici atunci când dorm nu știu la trezire cât timp s-a scurs în timp ce am dormit. Timpul nu există în somn, și în moarte trebuie să fie la fel, atât timp cât voi rămâne fără un corp. Indiferent dacă voi rămâne în întuneric - în «nimic» - o săptămână sau o mie de ani, mi se va părea același lucru. Oricum mi se va părea că am închis ochii aici pentru a-i deschide dincolo. În «nimic» nu există timp. Dar este imposibil să nu mai exist deloc.-
Și astfel, complet liniștită, am renunțat la oglindă și m-am întors la jocurile mele.
Această amintire din copilărie mi-a revenit în minte în timp ce priveam - adult fiind - frunzele castanului căzând, ca efect direct al legii reîncarnării. M-a surprins să constat cu câtă spontaneitate și cu câtă naturalețe putea recunoaște un copil un adevăr atât de profund în pofida rațiunii sale prea puțin dezvoltate, și fără să fi auzit sau să fi citit vreodată ceva pe această temă. Singura modificare pe care aș aduce-o astăzi se referă exclusiv la termeni: astăzi aș afirma că: „conceptul de timp” nu există în „inconștient”...
În plus, știam acum că port în mine amintirea confuză a unei alte persoane care am fost cândva. Viziunile din Egipt nu erau altceva decât ieșirea la lumină a unor amintiri.
.......
O viziune nu apare decât atunci când ești ocupat cu altceva...
Într-o seară din aceeași vară, după ce soțul meu plecase deja, m-am dus la culcare. Am mers mai întâi în camera în care fiul meu dormea profund. Apoi m-am culcat și am suflat în lumânare - căci nu aveam încă electricitate - după care am adormit.
Nu știu cât timp am dormit, când dintr-o dată m-a trezit un zgomot, ca și cum cineva ar fi rătăcit prin cameră. Am luat o lumânare, am aprins-o, și o clipă mai târziu, m-am repezit după o apariție înspăimântătoare, care îmi răpise deja fiul. Era o siluetă feminină care semăna foarte bine cu imaginea pe care o avem noi despre vrăjitoare. Surprinsă de lumină, aceasta a dorit să fugă pe fereastră, lăsându-se să alunece pe o funie lungă, legată de pat. M-am aruncat după ea și am prins copilul, căruia nu dorea deloc să-i dea drumul!
Între noi s-a încins atunci o luptă teribilă. Vrăjitoarea coborâse deja destul de mult pe coardă, de care părea inextricabil legată, ca și cum coarda ar fi emanat din ea sub forma unui curent de energie pe care îl alimenta în forță, dar nu a putut continua să coboare, întrucât eu am prins copilul, dorind cu orice preț să i-l smulg. Dar și ea trăgea cu putere de el! Bietul copil era tras încoace și încolo. Intuiția mi-a spus atunci că dacă voi reuși să-i smulg copilul, ea va dispărea în mod natural. În această luptă aprigă, m-am agățat cu disperare și cu toată forța de bietul băiețel, pe care vrăjitoarea încerca să mi-l smulgă cu aceeași violență. Apoi, dintr-o dată și fără nici un avertisment, ea i-a dat drumul, a alunecat pe coardă și dusă a fost.
Iar eu?... M-am trezit îngenuncheată lângă pat, în timp ce copilul dormea liniștit alături de mine, perfect calm. Dar lumânarea era încă aprinsă. Oare visasem? Am uitat oare să sting lumânarea înainte să adorm? Dar nu, chibritul era încă incandescent, ceea ce dovedea că tocmai o aprinsesem și că întreaga scenă se derulase cu o rapiditate extremă. În caz contrar, chibritul nu ar mai fi fost încă incandescent.
Înseamnă că nu visasem!
Am stins din nou lumânarea, m-am alungit în pat și am încercat să îmi calmez inima care bătea nebunește. Oare ce însemnau toate acestea? O vrăjitoare? Oare există cu adevărat vrăjitoare? De ce erau reprezentate întotdeauna în același fel vrăjitoarele de către artiști și de unde veneau aceste imagini? Cum puteau să existe „vrăjitoare” și de ce și le imaginau întotdeauna oamenii călare pe o mătură? Cum era posibil ca ele să fie reprezentate la fel pretutindeni în lume, dacă nu reprezentau altceva decât fructul imaginației oamenilor? De ce nu erau ilustrate altfel, de pildă cu copite în picioare, ca și diavolul? De altfel, de unde știu oamenii că cel cu copite este diavolul, și nu o vrăjitoare? A văzut cineva vreun diavol sau vreo vrăjitoare? Și de ce sunt ilustrate ele călare pe o mătură? Vrăjitoarea pe care o văzusem eu avea un fel de coardă, pe care aș fi putut-o confunda ușor cu o mătură, atunci când a plecat. O vrăjitoare este definită ca o servitoare a „răului”. Acest lucru reprezenta o realitate.
Înțelegeam foarte bine că întreaga scenă fusese doar o proiecție a minții mele. Dar ce anume o provocase? De unde provenea și cum de luase forma unei imagini atât de precise?
Pentru mine totul fusese real, și interesant era faptul că toți cei care au trăit asemenea experiențe le descriau în mod similar, ca fiind reale. Cum era posibil ca noi să avem cu toții aceeași imagine în subconștient, în măsura în care acesta era locul din care provenea ea? Unii vor spune că totul s-a datorat imaginilor cu vrăjitoare pe care le văzusem, explicând astfel proiecția mea mentală. Dar nu era cazul, căci deși vrăjitoarea mea semăna într-adevăr cu majoritatea celor pe care le văzusem vreodată, am fost surprinsă să remarc și o serie de diferențe notabile.
În fond, de unde provenea coarda aceea ciudată? Eu nu văzusem niciodată ceva similar în vreun desen. Evident, aveam o părere personală legată de ea, derivată din experiențele mele de transmisie a voinței de la o persoană la alta. În viziunea mea, era vorba de un curent de energie, sau poate de un curent de voință? Dar de unde venea acest curent? Din cine emana el? Dacă curentul de energie putea fi privit ca un obiect material, oare forma vrăjitoarei nu putea fi și ea o simplă idee țesută în jurul unor forțe imateriale? În fond, ce suntem noi, oamenii? De unde provine această formă umană? Nu suntem și noi alcătuiți din curenți de energie, care dau naștere unor forme perceptibile de către organele noastre de percepție specializate în acest sens?
Ce este „realitatea”? Numai ceea ce putem atinge? Nu suntem și noi, oamenii, simple proiecții care cred că reprezintă forme? Iubirea, ura, speranța, disperarea, bunătatea și răutatea nu sunt pentru noi realități, chiar dacă nu au formă?
....... 
- Ce este un practician al Ayurvedei? am întrebat eu.
- Este un om inițiat în Ayurveda. Vedele sunt cărțile sacre ale indienilor, care cuprind cea mai înaltă filosofie de pe pământ. Ele au mai multe părți. Ayurveda este știința sănătății și conține toate secretele corpului uman, ale bolilor, ale metodelor de vindecare și ale principiilor prin care poate fi menținută starea de sănătate. Spre exemplu, acești inițiați cunosc de 5-6.000 de ani știința înlocuirii organelor bolnave cu organe sănătoase prelevate de la cadavre. Ei au încercat și au reușit operații dintre cele mai extraordinare. Puteau înlocui un ochi orb cu unul sănătos și chiar un picior întreg, atât la animale cât și la oameni. Ei știau de mult că bolile sunt cauzate de miriade de creaturi minuscule, pe care astăzi le numim bacterii, și considerau că aceste bacterii alcătuiesc celulele corpului invizibil al unui spirit demoniac. Pe de altă parte, occidentalii, cu excepția câtorva inițiați ca Paracelsus, nu s-au preocupat niciodată să-și orienteze cercetările în această direcție. Spiritul malefic ia în posesiune o anumită persoană, sau mai multe, pune stăpânire pe corpul lor, iar atunci când aceste persoane intră în rezonanță cu el, ele se îmbolnăvesc. Există însă întotdeauna persoane a căror vibrație lăuntrică nu rezonează cu cea a demonului și care nu se îmbolnăvesc. Ele sunt imune la boală, după cum spune știința occidentală.
În scripturile sacre ale indienilor se găsește descrierea tuturor spiritelor malefice ale bolii, care sunt reprezentate în detaliu și în culori. Fiecare din aceste figuri oribile are o înfățișare și o culoare caracteristică. De pildă, demonul ciumei este un monstru de culoare neagră. Nu întâmplător, această boală mai este numită și „moartea neagră”. Spiritul unei alte boli la fel de mortale este un demon galben, motiv pentru care boala mai este numită și „febra galbenă”. Spiritul leprei are un cap care amintește un cap de leu, și se știe că poți recunoaște un lepros după forma leonină a capului său. Fața unui lepros amintește de fața spiritului care îl posedă. Pneumonia este provocată de un uriaș demoniac de culoare roșie, care pare alcătuit din flăcări, etc. Orice boală este o posesiune din partea unui demon.
- Stai puțin, am strigat eu, întrerupându-l. Spuneai că demonul pneumoniei este un uriaș de culoare roșie? Foarte interesant!
Mi-am amintit atunci de frățiorul meu, pe vremea când era bolnav și a strigat ca scos din minți, uitându-se într-un loc precis din cameră: „Mami, mami, omul roșu vrea să mă răpească, mami, ajută-mă!”, în timp ce mânuțele sale încercau să îl protejeze împotriva unui dușman invizibil pentru noi, ceilalți, după care și-a pierdut cunoștința. Mama spusese: „Ce vede nu este real, este o halucinație!”.
La vremea respectivă eu am fost singura care și-a dat seama că pentru copil „omul roșu” a fost real, iar astăzi aflam că el reprezintă pentru indieni o realitate obiectivă pe care ei o cunosc de mii de ani! Căci realitatea nu se limitează numai la ceea ce putem prinde cu mâinile și la ceea ce putem vedea cu ochii! 
.......
Eram cea de aici, dar în același timp eram și ființa condusă spre cavou, unde m-am simțit acasă. În câteva minute trăisem o experiență în care știam exact cine sunt, cui aparțin, unde mă aflu acasă, pentru ca apoi să retrăiesc niște episoade dintr-o altă viață, dintr-un alt cămin, care era exact căminul despre care îmi aminteam pe când eram copil, acolo unde mă simțeam cu adevărat „acasă”, și în care „marele om” era de fapt tatăl și soțul meu de atunci, „adevăratul” meu tată. Anii care au trecut și acceptarea progresivă a situației prezente mă făcuseră să mă obișnuiesc cu ideea că părinții mei actuali erau „adevărații” mei părinți. Dar ciudata impresie rămăsese de-a pururi gravată în subconștientul meu și ieșea acum la iveală. Era surprinzător că lucruri care mi se păruseră evidente atunci când le-am „retrăit” mi se păreau acum bizare. Cele două atitudini se aflau într-o opoziție evidentă. De pildă, știam că este perfect normal să fiu în același timp fiica și soția tatălui meu – faraonul – resimțind acest lucru ca pe o onoare. În situația prezentă această idee mă șoca, întrucât educația modernă îmi sădise în suflet principii morale complet diferite. Dar la epoca respectivă ele nu erau deloc imorale, ci păreau complet normale. Dacă soția faraonului murea, iar aceasta nu avea o soră, el își ridica fiica la rangul de soție. Era imposibil să plaseze pe altcineva, străin de familia sa, deasupra fiicei sale în rang. Deci, cine altcineva decât ea putea sta alături de regalul ei consort ca soție și regină? Ce era imoral în asta? Dimpotrivă, ar fi părut imoral să introduci o străină în sânul familiei. Îmi aminteam de atâtea lucruri, îndeosebi de Templul în care fusesem de atâtea ori, dar mai erau multe aspecte care îmi rămăseseră neclare. Nu știam de ce eram așezată în giulgiu, încercuită de centuri, de ce fusesem introdusă în mormânt? Și cui îi aparținea acea voce familiară? Cui? Un zid părea să îmi blocheze accesul la propriile mele amintiri și, ori de câte ori mă forțam să îmi reamintesc, ceva ca un curent electric se opunea. Nu puteam regăsi drumul către propriul meu trecut!